Eugen Doga s-a născut la 1 martie 1937 în satul Mocra, raionul Ribniţa, într-o famile de ţărani, Dumitru şi Lisaveta Doga.
Încă din anii copilăriei şi adolescenţei, viitorul maiestru a fost pasionat de tradiţia artei muzical-interpretative lăutăreşti. În satul de baştină (Mocra) a lui Doga trăia pe atunci Fedot Murga – unul dintre reprezentanţii vestitei familii de lăutari.
“Din anii copilăriei îmi amintesc multe lucruri, îmi amintesc de bomboanele de zahăr fără hîrtie, fără ambalaj... Erau şi de cele scumpe. Mă uitam cu invidie la băieţii care dezveleau încetişor, fără grabă, bomboana adevărată din hîrtia lucioasă, frumoasă. Amintirea asta îmi lasă pînă azi gura apă… Odată, am avut şi eu noroc şi am dezvelit foarte demonstrativ bomboana mea, să vadă toţi, îi simt şi acum aroma… Îmi amintesc ambalajul şi chiar faptul că bomboana era pătrată. Am fost un copil al războiului, care nu a avut leagăn, dar am avut noroc de cei şapte ani de acasă…
În copilărie mama îmi spunea că, după asfinţit, Soarele oboist pleacă să se odihnească. Eu nu vreau însă să cobor după linia orizontului… Asemenea florii-soarelui, îmi îndrept privirea dornică de lumină spre orizont, de unde va răsări din nou soarele, care va aduce o nouă zi, o nouă căldură, noi speranţe şi sper, o nouă muzuică…
Cîndva, copil desculţ, soarta m-a dus în faţa unui instrument extraordinar, mai mare ca o lejancă. Era negru şi lăcuit, lucind tainic – un pian cu coadă. M-a fermecat. M-am apropiat sfielnic şi nu ştiu cum s-a făcut că, din toate clapele dibuite cu degetele înfrigurate, am apăsat, absolut întîmplîtor, pe trei clape şi toate albe, care, ca nişte fluizi, mi-au încărcat pentru o viaţă sufletul şi imaginaţia. Decenii la rind am mîngîiat clapele, am vrăjit sunete, tentat de a mă conecta la orga întregului Univers, mă simt însă atras tot mai mult şi mai mult de acordul ce a răsunat absolut întîmplător, misterul căruia nu l-am descifrat şi prea puţin probabil că o voi face…
Odată, nu ştiu prin ce miracol, a apărut în satul nostru o orchestră adevărată, simfonică. Clubul sătesc – ce club, doar numele din el! – avea o închipuire de scenă, n-a putut să-i încapă pe toţi, aşa încît o mare parte din instrumentişti, inclusiv cîteva viori măricele, cîntau afară. Răsuna o muzică fantastica, prelungă, în timp ce un ins îi “ameninţa” cu o baghetă. Era foarte curios pentru mine că se cînta atîta şi nimeni nu dansa! Puştii neastîmpăraţi se aperopiau şi atingeau, pe furiş, viorile uriaşe din altă lume… Abia mai tîrziu am înţeles că viorile celea uriaşe erau, de fapt, contrabasuri.
Ador libertatea, spaţiile infinite, înălţimea. Copil fiind, mă căţăram pe salcîmii cei mai înalţi, pe ramurile cele mai de sus, creştetul să mi se înalţe mai sus decît vîrful cel mai din vîrf… această stare de înalţima m-a urmărit mereu. Pentru mine soarele era mereu un urcuş, luminous, arzător. Privirile şi toate speranţele mele se orientau spre punctual cel mai înalt de pe boltă, spre zenith, dar acest apogee aşa şi nu mi-a fost dat să-l văd…
Dacă aş cere lui Dumnezeu ceva, atunci aş cere să-mi întoarcă, să-mi restituie copilăria,
Aş vrea ca oamenii să conştientizeze maturitatea cît mai tîrziu, or, senzaţia de copil este o sursă benefică stării de spirit, este acea energie dătătoare de viaţă, care te ajută să creezi şi să semeni în jur bucurie.
Experienţa perceptivă acumulată în anii copilăriei şi adolescenţei, marcată de efervescenţa cîntecului popular, imaginea vie a lăutarilor Porfirie şi Fedot Murga, descendenţi ai dinastiei celebrului viorist Gheorghe Murga, pitorescul şi farmecul fanfarei şi tarafului din satul natal Mocra, raionul Rîbniţa, vor constitui elemente definitorii în procesul formării concepţiilor sale estetice. Ele vor contura treptat un veritabil credo artistic.
Peste o panorama de lunga durata si de o cromatica de primavera, compusa din verdele crud al ierbii, din negrul brazdei si albul florii de mar se lasa vocea domoala a artistului Eugen Doga, care afirma ca a avut o copilarie grea, dar atit de frumoasa! Si ca daca ar fi vrut sa-i ceara ceva lui Dumnezeu, i-ar cere sa-I intoarca doar copilaria, nu vîrsta de copil, ci starea de copil, pentru a putea descoperi iarăşi şi iarăşi lumea, pentru a se putea mira, pentru a nu se mai putea sătura de viaţa: “Toti cred ca eu acum compun muzica, nu-i adevarat; toata muzica eu am compus-o atunci, in copilarie”, conchide copozitorul. In acelasi peisaj rural Eugen Doga isi aminteste cum taica-sau l-a dus in prima zi de scoala calare pe un cal Negru. Cu tristete, artistul isi deapana gindurile despre ziua cind mama-sa a vindut covorul din casa mare pentru ca el sa aiba posibilitatea sa-si continue studiile.
